E interesant sa observi cu maxim de detasare oamenii din jur, apropiati, mai putin apropiati; sa le studiezi miscarile, gesturile, reactiile, vorbele, ca-n final sa ajungi la sentimentele lor.
Desigur, n-am reusit asta decat dupa ce "mi-am muscat-o" o data de prea multe ori :)
Acum pot privi cu detasare si pot zambi in sinea mea spunandu-mi, poate cu aroganta, ca sunt dintr-un aluat mai bun.
Apoi ma intristez ca n-am reusit, inca, sa framant acel aluat din care sunt facuti acei din jur ce-o necesita, astfel incat sa nu fiu doar eu Aici.
De multe ori incerci s-ajuti iar mana pe care-o intinzi iti e respinsa. Incerci si-a doua oara si cu teama ti-e apucata iar apoi prinsa ca-ntr-o menghina. Dar te stii suficient de puternic incat sa te determini sa nu simti stransoarea. Si-apoi timpul trece si incepi sa crezi c-ai reusit, ca acea fiinta careia i-ai dat o mana a inceput sa iasa la lumina, sa vada lumina.
Vine apoi intristarea constatarii ca nu e asa. Nu e dezamagire. Nu mai e dezamagire caci te-ai calit suficient incat sa nu mai sangerezi la asemenea rani. Si oricum, pansamentul pentru aceste rani tot in tine-l gasesti. Dar, cum spuneam, ramai cu-o intristare, o usoara parere de rau ca-ti continui drumul singur... ti-ar fi placut sa ai un companier si credeai c-acea fiinta ar fi fost companierul potrivit. Credeai ca-mpartasiti aceeasi iubire si totusi nu...
Asadar viata merge inainte... caci pe-acolo e drumul tau :)
azi am vazut un ochi
care ma iubea.
vedeam bine ca m-ar fi primit
sub spranceana lui.
dar a venit un nor
si ochiul s-a-nchis
ori s-a speriat
si-a fugit in chipul tau
langa celalalt ochi,
langa fruntea si langa gura
care nu ma iubesc.
(Marin Sorescu - Arcada)
