Si totusi pan'-Acum i-am vazut doar fata aceea usor melancolica, usor nostalica.. nostalgica dupa Vara, dupa Soare, dupa brize dulci la mare, dupa ploaia cu fulgere si tunete cazuta pe frunzele de tei si care te lasa cu gust de ceai in simturi.
E ca o tristete ancestrala plina de-un ceva nedefinit.
Poate-i nostalgia copilariei si constientizarea pierderii inocentei. Poate-i dorul libertatii verii, al energiei, al creatiei.
Sau poate-i doar tristetea faptului ca suntem tot mai neliberi, mai incorsetati si izolati, creandu-ne regrete pentru mai tarziu, neliberi sa simtim cu adevarat, cu toata inima, fara a lasa mintea sa ne-o judece, neliberi caci ne pierdem timpul in lucruri, dar nu realizam ca, pentru a crea, la fel de necesara precum ratiunea e si simtirea.
Poate-s nostalgia iubirii, tristetea intelegerii si pacea acceptarii toate intr-una.
Realizez ca pana-Aici am simtit Toamna ca pe o prefigurare a Iernii, o purificare - dar nu prin foc ci prin lacrimi, un Apus al ceea ce e Viu.
Dar... Iubesc apusurile! Sunt asa adanci, si pline, si-nvaluitoare, ca o imbratisare.
...
Nu e nici prea cald, nici prea frig. Te poti plimba linistit cu motorul, complet echipat si ti-e numa' bine.
Plajele sunt semipustii si privindu-le te cuprinde un sentiment de salbaticie.
Ploaia, zicea el, e adorabila toamna si mirosul de dupa e mai puternic decat vara. Toamna serile sunt racoroase dar doar cat sa te indemne la imbratisari calde. Iar padurile arata de vis cu ale lor zeci de nuante care-ti bubuie retina cu bogatia lor. Si mai e covorul de frunze de pe sosea care cand bate vantul iti da o senzatie ireala, de... ireal.
E miraculoasa Toamna in minunatia ei... cand e boema.
