Un zambet ofilit atarna de o gura rece cu buze palide.
De deasupra, ochi injectati de nesomnul lacrimilor privesc in gol la infinit.
Mai jos, o inima abia palpaind a viata inca tremura la speranta auzului unor pasi.
O poarta un trup in uscare, scurs de vlaga.
Pasi mici, nesiguri le duc pe toate catre Niciunde intr-o nepasare deplina.
Candva cu toatele radeau vesele.
Sufletul ce le fiinta era viu.
Acum e doar un bolnav in stadiu terminal.
Isi traieste ultimele zvacniri.
Clipele-i trecute desfasurandu-i-se prin fata ii amintesc de momente fierbinti si-ai zice c-or sa-i dea forta sa se ridice din patul de muribund... dar nu. Nici nu mai vrea.
Era un suflet tanar mai acu vreo 2 luni. A imbatranit peste noapte iar la zi Luna Plina il lasase cu tot parul alb, riduri incrustate-n piele si licarul de speranta ajunsese sa i se stinga-n ochi cu fiece clipa.
"S-a-ntamplat" un lucru banal, simplu, prin care trec cu totii cel putin o data in viata.
Si-a dat sufletul. Dar n-a ascultat de Iorga, nu si l-a dat cuiva ce i-l daduse la randu'-i. Si, ca-n orice, pe principiul o veste buna si-una rea, si l-a primit 'napoi doar ca la primire era asa de mototolit, ciobit, innegrit si infrigurat ca nu mai poate fi salvat.
Tiiii-Tiii-Tiiii-Tiii-Tiiii-Tiii-Tiiiiiiiii-Tiii-Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii-_____________________
A murit.
...Ii vor arde Omul in crematoriu si-i vor raspandi cenusa peste Munti si peste Mare... doar un caine e prezent la "inmormantare". Scheauna si urla la Luna-n noapte de vreo doua saptamani. Simtise el ceva. Erau legati dintr-o-ncarnare anterioara.
Acum e linistit. Privirea i s-a limpezit, parca s-a ridicat ceata. Ciudat. Nu-i e nici cald nici frig. Se cauta pe dinauntru sa vada ce mai e acolo din simtamintele nutrite candva. Nimic. Gol. Ca un castel de gheata, cu sute de camere inalte, frumoase, reci si pustii.
In spatele-i se-aude o voce metalica. Ii spune ca i-a venit randul la intrevedere.
Intra speriat dar mirat si curios intr-o incapere orbitor de luminoasa. Era o lumina calda, invaluitoare, calma, ca prezenta Mamei. Cand Lumina a inceput sa vorbeasca a simtit timbrul vocii Tatalui, calm, afectuos, dar inflexibil si sever. Si-atunci a realizat ca erau amandoi acolo, si Mama, si Tata... erau Sinele.
- Linisteste-te. E doar o discutie. Nu e o judecata, nu e o condamnare. Vrem doar sa-ti punem cateva intrebari. Sa aflam cum ti-a fost, sa ne dam seama cum putem ajusta lucrurile pentru versiunea urmatoare :)
- Da, in regula, a ingaimat pierit.
- Ce-ai invatat din aceasta cea mai recenta fiintare?
- Ha! Extrem de simplu. Inima, acea componenta materiala, n-are voie sa aiba intaietate in fata noastra, a Sufletelor! Cand are prioritate face numai prostii si Noi sfarsim prin a fi trimisi inapoi in alte trupuri.
- Sa-ntelegem ca ai deja in minte o propunere de imbunatatire?!
- Da. Da. Absolut! Omului n-ar trebui sa-i fie permis sa aleaga Inima deasupra Sufletului. Omul meu a facut asta si l-a dus la un sfarsit trist, plin de singuratate si durere. Iar in egoismul lui, nu s-a gandit ca-mi curma si mie drumul, ca durerea lui eu o simt inzecit.
Simtea cum se-nfierbanta la amintirea durerii sufocante care-i storcea parca viata in cele din urma zile ale trupului avut cel mai recent.
Si deodata ochii ii erau tot mai grei, privirea tot mai tulbure si parca plutea si era foaaarte cald... doua maini dragi, una mai dura, alta mai moale, il tineau si-l mangaiau si-i sopteau incet, cu tandrete "E doar un vis! Omul tau n-a murit, sufera doar. Inima, cea pe care tu o condamni atata, ii moare in el cate putin in fiecare clipa dar Omul o sa supravietuiasca. Si cand Inima-i va fi murit cu totul, o sa fii tu cel mai important, tu vei avea intaietate! O sa primesti ce ti-ai dorit. Linisteste-te acum, dormi, te odihneste si-apoi te trezeste sa-ti sprijini Omul. Va avea nevoie."
De deasupra, ochi injectati de nesomnul lacrimilor privesc in gol la infinit.
Mai jos, o inima abia palpaind a viata inca tremura la speranta auzului unor pasi.
O poarta un trup in uscare, scurs de vlaga.
Pasi mici, nesiguri le duc pe toate catre Niciunde intr-o nepasare deplina.
Candva cu toatele radeau vesele.
Sufletul ce le fiinta era viu.
Acum e doar un bolnav in stadiu terminal.
Isi traieste ultimele zvacniri.
Clipele-i trecute desfasurandu-i-se prin fata ii amintesc de momente fierbinti si-ai zice c-or sa-i dea forta sa se ridice din patul de muribund... dar nu. Nici nu mai vrea.
Era un suflet tanar mai acu vreo 2 luni. A imbatranit peste noapte iar la zi Luna Plina il lasase cu tot parul alb, riduri incrustate-n piele si licarul de speranta ajunsese sa i se stinga-n ochi cu fiece clipa.
"S-a-ntamplat" un lucru banal, simplu, prin care trec cu totii cel putin o data in viata.
Si-a dat sufletul. Dar n-a ascultat de Iorga, nu si l-a dat cuiva ce i-l daduse la randu'-i. Si, ca-n orice, pe principiul o veste buna si-una rea, si l-a primit 'napoi doar ca la primire era asa de mototolit, ciobit, innegrit si infrigurat ca nu mai poate fi salvat.
Tiiii-Tiii-Tiiii-Tiii-Tiiii-Tiii-Tiiiiiiiii-Tiii-Tiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii-_____________________
A murit.
...Ii vor arde Omul in crematoriu si-i vor raspandi cenusa peste Munti si peste Mare... doar un caine e prezent la "inmormantare". Scheauna si urla la Luna-n noapte de vreo doua saptamani. Simtise el ceva. Erau legati dintr-o-ncarnare anterioara.
Acum e linistit. Privirea i s-a limpezit, parca s-a ridicat ceata. Ciudat. Nu-i e nici cald nici frig. Se cauta pe dinauntru sa vada ce mai e acolo din simtamintele nutrite candva. Nimic. Gol. Ca un castel de gheata, cu sute de camere inalte, frumoase, reci si pustii.
In spatele-i se-aude o voce metalica. Ii spune ca i-a venit randul la intrevedere.
Intra speriat dar mirat si curios intr-o incapere orbitor de luminoasa. Era o lumina calda, invaluitoare, calma, ca prezenta Mamei. Cand Lumina a inceput sa vorbeasca a simtit timbrul vocii Tatalui, calm, afectuos, dar inflexibil si sever. Si-atunci a realizat ca erau amandoi acolo, si Mama, si Tata... erau Sinele.
- Linisteste-te. E doar o discutie. Nu e o judecata, nu e o condamnare. Vrem doar sa-ti punem cateva intrebari. Sa aflam cum ti-a fost, sa ne dam seama cum putem ajusta lucrurile pentru versiunea urmatoare :)
- Da, in regula, a ingaimat pierit.
- Ce-ai invatat din aceasta cea mai recenta fiintare?
- Ha! Extrem de simplu. Inima, acea componenta materiala, n-are voie sa aiba intaietate in fata noastra, a Sufletelor! Cand are prioritate face numai prostii si Noi sfarsim prin a fi trimisi inapoi in alte trupuri.
- Sa-ntelegem ca ai deja in minte o propunere de imbunatatire?!
- Da. Da. Absolut! Omului n-ar trebui sa-i fie permis sa aleaga Inima deasupra Sufletului. Omul meu a facut asta si l-a dus la un sfarsit trist, plin de singuratate si durere. Iar in egoismul lui, nu s-a gandit ca-mi curma si mie drumul, ca durerea lui eu o simt inzecit.
Simtea cum se-nfierbanta la amintirea durerii sufocante care-i storcea parca viata in cele din urma zile ale trupului avut cel mai recent.
Si deodata ochii ii erau tot mai grei, privirea tot mai tulbure si parca plutea si era foaaarte cald... doua maini dragi, una mai dura, alta mai moale, il tineau si-l mangaiau si-i sopteau incet, cu tandrete "E doar un vis! Omul tau n-a murit, sufera doar. Inima, cea pe care tu o condamni atata, ii moare in el cate putin in fiecare clipa dar Omul o sa supravietuiasca. Si cand Inima-i va fi murit cu totul, o sa fii tu cel mai important, tu vei avea intaietate! O sa primesti ce ti-ai dorit. Linisteste-te acum, dormi, te odihneste si-apoi te trezeste sa-ti sprijini Omul. Va avea nevoie."
No comments:
Post a Comment